EMIL CIORAN- INTRODUCERE ÎN OPERA FILOSOFULUI EXPRESIONIST
În clasa a 6-a, pe la 13 ani mai specific, norocul a venit odată cu doamna profesoară de română într-o tabără. A pomenit de un filosof a cărui operă abordează moartea, suferința, alienarea omului și-n mintea mea s-a aprins un beculeț odată cu întunericul aparent.
„Iubirea este o formă de comuniune și de intimtate. Or, ce poate exprima mai bine această formă decât fenomenul subiectiv al topirii, al spargerii tuturor barierelor individuației? ... Exaltarea și vagul în iubire răsar dintr-o presimțire și dintr-o prezență nereflectată în suflet, irațională, a vieții în genere, care crește în tine la paroxism.” (E. Cioran, Pe culmile disperării)
Pe culmile disperării e cartea sa de debut, apărută în 1934, obținând Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. A fost și prima carte a sa deschisă de mine. Carte care m-a făcut să memorez citate, să învăț cuvinte pe care le notam într-o agendă. Eram tare mândră de mine. Uite un obicei ce se vrea a renaște în perioada asta.
„Sentimentul ireparabilului și al iremediabilului, care însoțește întotdeauna conștiința și senzația agoniei, poate explica cel mult o acceptare dureroasă amestecată cu frică, în niciun caz o iubire sau o simpatie pentru fenomenul morții.” (E. Cioran, Pe culmile disperării)
Emil Cioran s-a născut pe 8 aprilie 1911 la Rășinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. După liceu, studiază filosofia la Universitatea din București și pleacă în Germania cu o bursă prin 1933. Într-un final se regăsește la Paris, unde rămâne până la sfârșitul vieții. Dar ținta postării mele nu e biografia lui, ci o introducere în universul său literar palpabil. Nu e un comentariu pe text, criticii literari și-au făcut și își fac treaba. Sunt exemplificări menite să-i comemoreze scrierile, odată cu „ziua lui” de pe 8 aprilie, celebrată în contextul uneia din marile sale teme.
„Întocmai ca gândurile, muzica se instalează în golurile vitale. ... Nu e revelator că-n infinitul muzicii și-n infinitul morții se topește totul în noi, că materia își pierde marginile, că ne sfărâmăm granițele pentru a oferi întinderi năpădirii sonore și mortale?” (E. Cioran, Căderea în timp)
M-am dus spre librărie să achiziționez 5 volume. Le-am parcurs cu atenție și contradicții. În mintea mea de atunci interpretările se formau cu întârziere, căci fraze întregi treceau prin filtrul propriu după taduceri îndelungate.
Fiecare frază scrisă alb pe negru de Cioran reprezintă un citat veritabil.
Stilul specific m-a purtat prin conversații cu divinitatea, cu agonia, extazul, melancolia, cu sentimente doar imaginate până atunci, cu spațiul și timpul, solitudinea, credința, muzica, boala...
„Conștiința nu poate atinge o anumită intensitate decât dacă organismul suferă și chiar se dezagregă: conștiința, la începuturile ei, este conștiință a organelor. Cât timp suntem sănătoși, le ignorăm; boala ni le revelează, ne face să înțelegem cât sunt de importante și de fragile și cât de mult depindem de ele.” (E. Cioran, cădere în timp - Despre boală)
„Pe când omul este chinuit de regretul paradisului, îngerii suferă de nostalgia lumii.” (E. Cioran- Lacrimi și sfinți)
„PĂCAT ȘI TRANSFIGURARE- Există multă bucurie în neliniște și multă voluptate în suferință. Fără acest compromis superior, cine știe dacă s-ar mai fi găsit oameni care să-și caute fericirea în nefericire și salvarea pe drumuri de întuneric, și dacă ar mai fi posibilă o mântuire prin ocolurile răului.” (E. Cioran, Cartea amăgirilor)
În încheiere, pe Youtube vă invit să urmăriți următorul filmuleț concis foarte bine realizat de The school of life:
0 comments