În cartea amăgirilor, ne amăgim cu muzică, paradis și regrete, definiții, metafore. Găsesc atâta expresie și formă în fraze, în cuvinte, parcă devin tangibile, dar iluzoriu. Din nou, fiecare frază poate deveni un citat veritabil.
Ce armonie auzim la poarta paradisului? Ce se poate auzi numai acolo? Dacă cu Bach simțim regretul după paradis, cu Mozart suntem în pardis.
De la Mozart, putem învăța ceea ce înseamnă conceptul grațios al veșniciei. O lume fără timp, fără durere, fără păcat... Bach ne vorbea de o tragedie a îngerilor; Mozart, de o melancolie a îngerilor.
Cred că pasajele acestea melodioase sunt preferatele mele. Aspectele expuse în paralel cu privire la creația lui Bach și a lui Mozart sunt absolut fabuloase.
Numai un suflet care se sfâșie de iubire mai poate reabilita lumea asta vulgară, meschină și dezgustătoare.
În realitatea noastră, ce mai e real și pur? Mai e ceva? Sper că semnalele de alarmă ce curg încontinuu de la începutul anului să lase o amprentă puternică în mentalitatea oamenilor. Sper. Că suntem pe o pantă de decadență, suntem minoritari într-o majoritate lipsită de educație, respect, umanitate, niște paraziți mizerabili care distrug pământul cu tipologia lor mizeră.
Revenind la Cartea Amăgirilor, moartea, suferința și toată familia lexicală derivată sunt des utilizate, dar cu toate acestea, paradoxal poate, nu se imprimă deloc o stare neplăcută în urma lecturii. Din potrivă.
Într-un suflet mare, ceea ce numim tristeți, deznădejde, renunțare n-au valoare în sine, ci sunt numai trepte ale propriei transfigurări, momente ale unei mari ascensiuni.
Numai când trăiești ca și cum viața este un bun pe care l-ai putea sacrifica oricând, numai atunci ea încetează de a mai fi o banalitate și o evidență. Este o prostie să se afirme că viața ne este dată ca să o trăim; ea ne este dată ca să o sacrificăm, adică să scoatem din ea mai mult decât permit condițiile ei firești.
Ce perspectivă, nu trageți concluzii imediate. Totodată, regăsim pasaje despre boală.
Două căi există, prin care, dacă nu putem învinge bolile, le facem desigur suportabile: sau le integrăm în organismul nostru în aÈ™a măsură încât nu le mai considerăm venite din afară, ca elemente străine È™i detaÈ™ate de noi, sau, printr-un efort intern, încercăm să ne ridicăm deasupra „nivelului” la care se menÈ›ine boala în organismul È™i conÈ™tiinÈ›a noastră.
Pasaje scrise într-o perspectivă pe care n-am mai întâlnit-o, perspectivă de înțeles și analizat. Totul se ia cu un gram de sare.
Întristat este sufletul meu în lumea în care oamenii trăiesc spre a se face nefericiți unii pe alții.
Aș vrea ca-n om viața să curgă pură ca muzica lui Mozart.
Corelatul morții: nimicul; al vieții: erosul; al spiritului: conștiința.
În mila de fiecare zi, omul se apără de viitoarele lui suferințe și își asigură conștiința, gândind la o recompensă viitoare. O lașitate explicabilă, dar scuzabilă.
În milă ne iubim suferința noastră în suferința altora.
Sunt prezente și pasaje despre bărbat și femeie, despre Eros, care nu trebuie însușite, ci parcurse și trecute prin filtrul propriu, ca întreaga carte și toate aspectele existenței în definitiv.
Câtă viață ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine.
Și văd născându-se o epocă în care se vor sfărâma toate liniile, se vor sfărâma de prea mult tremur, și formele, de prea multă ondulație, își vor pierde conturul. Nu numai în artă, dar și în natură sunt epoci clasice. Și acestea vor deveni simple amintiri, în primenirea naturii, care își va schimba legile din groaza de permanență. Exasperat de banalitatea cosmică, omul va saluta haosul ca o apropiere a transfigurării cosmice.
Nicio cale nu duce spre pământ, dar toate pleacă din el.
Cine a gândit totul, fără să devină cerșetor, se numește, în limbaj pământesc filozof. Căci dacă filozofii se gândesc la o altă lume, ei sunt totuși inapți pentru ea.
Numai un suflet care se sfâșie de iubire mai poate reabilita lumea asta vulgară, meschină și dezgustătoare.
În realitatea noastră, ce mai e real și pur? Mai e ceva? Sper că semnalele de alarmă ce curg încontinuu de la începutul anului să lase o amprentă puternică în mentalitatea oamenilor. Sper. Că suntem pe o pantă de decadență, suntem minoritari într-o majoritate lipsită de educație, respect, umanitate, niște paraziți mizerabili care distrug pământul cu tipologia lor mizeră.
Revenind la Cartea Amăgirilor, moartea, suferința și toată familia lexicală derivată sunt des utilizate, dar cu toate acestea, paradoxal poate, nu se imprimă deloc o stare neplăcută în urma lecturii. Din potrivă.
Într-un suflet mare, ceea ce numim tristeți, deznădejde, renunțare n-au valoare în sine, ci sunt numai trepte ale propriei transfigurări, momente ale unei mari ascensiuni.
Numai când trăiești ca și cum viața este un bun pe care l-ai putea sacrifica oricând, numai atunci ea încetează de a mai fi o banalitate și o evidență. Este o prostie să se afirme că viața ne este dată ca să o trăim; ea ne este dată ca să o sacrificăm, adică să scoatem din ea mai mult decât permit condițiile ei firești.
Ce perspectivă, nu trageți concluzii imediate. Totodată, regăsim pasaje despre boală.
Două căi există, prin care, dacă nu putem învinge bolile, le facem desigur suportabile: sau le integrăm în organismul nostru în aÈ™a măsură încât nu le mai considerăm venite din afară, ca elemente străine È™i detaÈ™ate de noi, sau, printr-un efort intern, încercăm să ne ridicăm deasupra „nivelului” la care se menÈ›ine boala în organismul È™i conÈ™tiinÈ›a noastră.
Pasaje scrise într-o perspectivă pe care n-am mai întâlnit-o, perspectivă de înțeles și analizat. Totul se ia cu un gram de sare.
Întristat este sufletul meu în lumea în care oamenii trăiesc spre a se face nefericiți unii pe alții.
Aș vrea ca-n om viața să curgă pură ca muzica lui Mozart.
Corelatul morții: nimicul; al vieții: erosul; al spiritului: conștiința.
În mila de fiecare zi, omul se apără de viitoarele lui suferințe și își asigură conștiința, gândind la o recompensă viitoare. O lașitate explicabilă, dar scuzabilă.
În milă ne iubim suferința noastră în suferința altora.
Sunt prezente și pasaje despre bărbat și femeie, despre Eros, care nu trebuie însușite, ci parcurse și trecute prin filtrul propriu, ca întreaga carte și toate aspectele existenței în definitiv.
Câtă viață ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine.
Și văd născându-se o epocă în care se vor sfărâma toate liniile, se vor sfărâma de prea mult tremur, și formele, de prea multă ondulație, își vor pierde conturul. Nu numai în artă, dar și în natură sunt epoci clasice. Și acestea vor deveni simple amintiri, în primenirea naturii, care își va schimba legile din groaza de permanență. Exasperat de banalitatea cosmică, omul va saluta haosul ca o apropiere a transfigurării cosmice.
Nicio cale nu duce spre pământ, dar toate pleacă din el.
Cine a gândit totul, fără să devină cerșetor, se numește, în limbaj pământesc filozof. Căci dacă filozofii se gândesc la o altă lume, ei sunt totuși inapți pentru ea.
